Nivelul de dezvoltare intelectuală,

 

pe vârste

 

 

Intelectul este definit ca şi capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni.

 

Dezvoltarea timpurie a copilului

 

În ontogeneza timpurie sunt mai pregnante funcţiile primare biologice atât ale senzorialităţii de contact (miros, gust) apoi de tact cât şi aceleia de distanţă (văz, auz).

Reflexul de apărare e pus în evidenţă de trebuinţa de a simţi, de a auzi, de a vedea, etc.

Prin dezvoltare funcţionalităţii analizatorilor se constituie şi se organizează percepţia ca proces de cunoaştere. În ansamblul lor, organele de simţ se structurează pe direcţia funcţiilor cognitive ce determină conturarea disponibilităţilor subiective ale copilului în relaţiile cu mediul înconjurător.

Piaget a descris 6 etape în dezvoltarea senzorial-motorie:

-                               de la naştere la 1 lună predomină reflexele, la început cele necondiţionate, apoi pe baza lor se formează cele condiţionate;

-                               de la 1-4 luni se produce acomodarea şi coordonarea reflexelor, se elaborează lanţuri şi reflexe tot mai complexe;

-                               de la 4-8 luni se adoptă procedee prin care se lungesc perioadele de observare a lucrurilor din jur sau a persoanelor interesante;

-                               de la 8-12 luni se realizează forme noi şi mai complexe de adaptare, în care rolul principal îl joacă anticipaţia;

-                               de la 12-18 luni se elaborează mijloace noi de explorare şi cunoaştere bazate pe experienţa activă;

-                               de la 18-24 luni intervin mijloace de achiziţie şi acomodare bazate pe combinaţii mintale ce au o mare valoare formativă şi informativă pentru dezvoltarea copilului

Pentru evoluţia copilului comunicare constituie una din aspectele fundamentale ale adaptării. Ea este în acelaşi timp un factor de echilibru al copilului cu mediul înconjurător şi are o serie de componente formative. Comunicarea nonverbală (C.N.V.), cum ar fi gestica, mimica, postura, este foarte activă. C.N.V. se subordonează comunicării verbale. Gânguritul constituie forma incipientă a vorbirii, el cuprinzând la început vocale neclare care apoi devin clare (a,e,o,i,u). În jurul vârstei de 5 luni apare o fază superioară a gânguritului şi anume lalaţiunea (repetiţii de silabe). Spre sfârşitul lunii a 10-a atenţia copilului este îndreptată spre cuvinte. Primele cuvinte jucând rol de propoziţii.

Pe baza comunicării verbale se conturează conduite noi cum ar fi simpatia şi antipatia, gelozia, timiditatea, imitaţia, etc.

 

Prima copilărie (perioada antepreşcolară, de la 1 la 3 ani)

 

În perioada de la 1 la 3 ani copilul este relativ adaptat la mediul său, dar are dificultăţi când e vorba de mediul social. Se realizează unele progrese prin umanizarea trebuinţelor, a intenţiilor, a atitudinilor şi a conduitelor de bază.

În întreaga dezvoltare a primei copilării se pot desprinde 3 subperioade.

Prima perioadă (12-18 luni) se referă la consolidare mersului şi concomitent o mai bună percepere a mediului înconjurător. Copilul este nestatornic şi instabil în această perioadă. Este atras de tot ceea ce vede şi este stimulat de cerinţele externe.

A doua subperioadă (18-28 luni) se caracterizează printr-o accentuată dezvoltare a comunicării verbale şi o adaptare mai complexă la diferitele situaţi de viaţă. Spre sfârşitul etapei copilul redevine nervos.

În supperioada a treia (după 2 ani şi 6 luni) se dezvoltă înţelegerea faţă de cuvintele adulţilor şi devine sensibil faţă de cei din jur, chiar şi faţă de partenerul de joacă. Dezvoltarea sistemului nervos se face intens.

După vârsta de 1 an copilul construieşte propoziţii simple de 2-3 cuvinte. Foloseşte propriul nume în referinţele de sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalţi (vorbeşte despre sine la persoana a treia).

În timp se verbalizează o mare parte a experienţei senzoriale afective (acru, dulce, amar, sărat) cu integratorii evaluativi: bun şi rău, scârbos. Aceştia din urmă reprezintă primele sinteze.

Copilul începe să denumească activităţi ca: gătitul, scrisul, desenatul, mâncatul, jocul.

La 3 ani copilul dispune de aproximativ 1100 de cuvinte.

La începutul perioadei antepreşcolare cuvintele au o supraextensie şi exprimă o suprageneralizare. Tot în această perioadă copilul îşi transferă foamea de experienţă senzorială pe planul interogaţiei verbale. Se consideră acest moment ca un fel de „mare identificare” a lumii obiectuale.

La vârsta de 1 an şi 6 luni ataşamentul faţă de mamă devine acaparant.

Spre 2 ani, tatăl este admirat şi devine favoritul copilului.

În orice caz, ataşamentul este diferit de dragostea faţă de părinţi, care se mai manifestă şi ea în jurul vârstei de 3 ani.

Aspecte deosebite sunt legate şi de anxietate. Se consideră că în copilăria timpurie există 2 feluri de anxietate: cea faţă de persoane şi situaţii străine, şi anxietate de separaţie. Treptat se constituie şi cel de-al treilea tip de anxietate: cea morală, ca teamă de pedeapsă şi trăire a sentimentului de vinovăţie.

În această fază a dezvoltării umane, cele 3 faţete ale sinelui (sinele corporal material, sinele social, sinele spiritual) nu sunt încă coezive, sau sunt puţin coezive.

 

A doua copilărie (perioada preşcolară, 3-6 ani)

 

Perioada preşcolară poate fi împărţită în trei subperioade: preşcolar mic (3-4 ani), preşcolar mijlociu (4-5 ani), preşcolar mare (5-6 ani).

Perioada preşcolară e una di perioadele de intensă dezvoltare psihică cu influenţe asupra evoluţiei biopsihice ulterioare (de aici expresia „cei 7 ani de acasă”).

Copilul preşcolar traversează etapa cunoaşteri prin lărgirea contactelor cu mediul social I cultural din care asimilează modele de viată.

In această perioadă apar contradicţii cum ar fi contradicţia dintre cerinţele interne, aspiraţiile, interesele copilului şi posibilităţile de a fi satisfăcute. O altă contradicţie este aceea din planul cunoaşterii.

Dezvoltarea imaginaţiei (vârsta de aur a imaginaţiei) permite copilului să se transpună în orice situaţie, chiar şi fantastică, pe când în realitate situaţiile de viaţa sunt foarte restrânse si banale. Legate de această contradicţie se dezvoltă dorinţa de a crea, de a schimba.

În perioada preşcolară mare se menţine o oarecare opoziţie faţă de adult, cu tendinţa însă la reconciliere.

Se observa dorinţa copilului de a fi de folos adultului, imita discret conduitele adulţilor, participa la activităţi ocupaţionale ale acestora.

Capacitatea de învăţare devine activă si e dublată de dorinţa de cunoaştere. În acest context copilul e interesat de natură, plante, animale. Întrebările “De  ce?” sunt destinate cunoaşterii şi sesizării relaţiilor dintre obiecte sau situaţii.

Jocul capătă roluri psihologice tot mai complexe: funcţii formative, funcţii de relaxare, funcţii de facilitare a adaptării copiilor la aspecte mai complexe ale mediului înconjurător, funcţii de umanizare, etc.

Funcţiile mintale îşi amplifică forţele, eficienta, dar şi structura datorită dezvoltării capacităţilor simbolistice.

În comunicare interesează fluxul verbal, gestica cât si tăcerea. C.N.V. devine mai discretă la preşcolari si însoţeşte comunicarea verbală.

în vorbire încep să fie folosite numeroase adjective, structuri comparative şi de evaluare. Se dezvoltă cerinţa internă de folosire de cuvinte noi, de creaţii verbale si fantezii verbale.

Unele însuşiri dobândite în perioada preşcolară devin stabile: spiritul de competiţie, cooperarea, altruismul, etc.

Prin urmare, perioada preşcolară se caracterizează prin mari achiziţii culturale şi intensă asimilare intelectuală.

 

A treia copilărie (perioada şcolară mică, 6-10/11 ani)

 

Specific este că pentru această etapă de perioadă şcolară mică, sunt evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării şcolare. Perioada şcolară mică este apreciată de unii ca fiind un fel de sfârşit al copilăriei, existând la acest moment un melanj între particularităţile vârstei preşcolare şi particularităţile de debut ale pubertăţii.

Prin alfabetizare copilul câştigă potenţial instrumente valide de apropiere de toate domeniile culturale şi ştiinţifice. Se ştie că şcoala creează capacităţi şi strategii de învăţare pentru toată viaţa. De asemenea şcoala răspunde dorinţei copilului de realizare, de satisfacere şi dezvoltare a curiozităţii cognitive, cât şi dorinţei de adultism (de a fi ca cei mari) a acestuia.

Virajul de mentalitate spre lumea realului complex se datorează tot şcolii. Această virare solicitând în permanenţă adaptarea copilului, adaptare care întâmpină numeroase confruntări.

Solicitările şcolare au ca rezultat formarea de capacităţi de activitate, respectului faţă de muncă, disciplină şi responsabilitate.

Adaptarea copilului la noile solicitări se realizează prin centrarea atenţie faşă de un alt adult (pedagogul), decât cei din familie. 

Copilul în această perioadă îşi părăseşte treptat interesul pentru desen şi modelaj, existent în perioada preşcolară. Are loc o orientare generală a copilului. Este perioada în care guma folosită intens (datorită greşelilor) pune în evidenţă creşterea virulenţei spiritului critic al copilului.

Tot în perioada micii şcolarităţi se constituie un adevărat delir de colecţionare, ceea ce evidenţiază cerinţa internă de reunire şi clasificare. Copii devin spre clasa a treia şi a patra mici geografi, botanişti, zoologi, ceea ce constituie un indiciu de expansiune şi de centrare în planul mintal şi afectiv.

O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade este aceea a unei atenţii deosebite acordate jocului cu reguli colective. Regula devine fenomen central, ajutându-l pe copil în adaptare. Se poate presupune că dependenţa de reguli (excesivă la copii claselor a II-a şi a III-a) exprimă creşterea emancipării de dependenţă faţă de regulile familiei şi subordonarea acestora cerinţelor vieţii sociale („aşa ne-a spus doamna învăţătoare”).

La 6 ani copilul este total absorbit de problemele adaptării la viaţa socială.

Învăţarea citit-scrisului şi a calculelor elementare constituie achiziţiile de bază ale acestui moment de dezvoltare.

După 7 ani apare o mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare extroversiune şi trăiri euforice şi de exaltare, ca semn al adaptării şcolare. În vorbirea copilului se întâlnesc frecvent superlativele în descrierea de situaţii, întâmplări.

La această vârstă se conturează tematica obligativităţii, loialităţii, spiritul de echipă, suportare eşecului, etc.

În jurul vârstei de 8 ani şi după, devin mai multilaterale şi diferenţiate interesele. Studiul aritmeticii trece pe primul plan. Cresc capacităţile mnestice şi exprimarea discursivă. Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială.

După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separeu în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, caracterul expansivităţii în conduită atenuându-se.

Începe să se manifeste dorinţa de autoperfecţionare. În acest timp copilul devine mai ordonat şi mai perseverent în activităţile pe care le întreprinde. E mai sensibil la informaţii sociale la opinia clasei.

La 10 ani se încheie ciclurile copilăriei. Constituirea bazelor personalităţii, dobândirea statului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere către viaţa socială.

 

Perioadele pubertăţii şi adolescenţei

 

Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă.

Tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertăţii rămâne învăţare şi instruire.

Încep să se contureze distanţele dintre ceea ce cere societatea de la el şi ceea ce poate el, şi dintre cea ce cere el de la societate şi viaţă şi ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distanţe de cerinţe şi posibilităţi are loc dezvoltarea personalităţii.

În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se disting 3 stadii:

a)                               stadiul pubertăţii (10-14 ani) dominat de o intensă creştere, de accentuarea dismorfismului sexual cu o largă rezonanţă în dezvoltarea psihică;

b)                              stadiul adolescenţei (14-18/20 ani) dominat de adaptare la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii, de intelectualitare pregnantă a conduitei;

c)                               stadiul adolescenţei prelungite (18/20-24/25 ani) dominat de integrarea psihologică la cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă.